Deşi nu se ştie cu precizie când şi unde a apărut şahul (versiunea cea mai acceptată este că el provine dintr-un joc apărut în India în secolul 6), educaţia îşi are origine şi temporalitate exactă: odată cu apariţia vieţii pe pământ, iar omniprezenţa este asigurată de existenţialitate.
Pioni, cai, nebuni, ture, regi, regine... regăsim aceste piese de joc ale şahului şi în educaţie... Cert este că puţini vor să fie pioni, unii acceptă să fie cai şi ture, nimeni nu-şi doreşte să ajungă a fi nebuni, dar asta le cere situaţia, mulţi însă se văd regi şi regine, de facto existând un rege şi o regină. Jocul se desfăşoară pe tabla de şah. Axiomatic: spaţiul de joc al educaţiei este tot un mare careu cu patru unghere. Utilizabilitatea ungherelor este maximă. Aflat în ofensivă, treci imediat la ungher, crezându-se aberant că acesta e un loc pentru autoeducaţie. Este un loc pentru educaţia violenţei şi agresivităţii.
Tabla de şah are o formă pătrată şi este împărţită în 8 linii şi 8 coloane ce formează 64 de pătrate cu suprafeţe egale, numite câmpuri colorate alternativ în alb şi negru. Alb şi negru: fantezia şi anxietatea, diversitatea şi monotonia, creativitatea şi insuficienţa imaginară, democraţia şi anarhia, dinamismul şi staticul... Tabla de şah le suferă pe toate, nu ştiu însă dacă şi educaţia suferă întunericul...
Jucătorii mută pe rând, respectând anumite reguli; prima mutare (începutul partidei) revine jucătorului cu piese albe. Aşa e corect, jucătorul cu piese albe începe jocul: oare cine este în educaţie jucătorul cu piese albe: elevul, poate profesorul, părintele? Dar cine ar fi cel cu piesele negre?
Şahul are nişte reguli, e uşor să analizezi pasul, tot aşa şi educaţia merită a fi ordonată unor principii. Unul dintre aceste principii este azi la modă: centrarea pe copil. Este periculos să credem că accentul dat se va perinda printre alte mode şi va fi dat uitării.
Copilul, acest dar dumnezeiesc, fiinţa căreia noi, educatorii, îi datorăm existenţa sau ziua de mâine… Nu merită ei oare atenţia noastră? Sau viceversa: nu merită facilitatea integrării, recunoaşterea necesităţilor individuale? De ce nu am acorda prioritatea nevoilor de odihnă, de activitate dinamică, de a se socializa? Iată şi o diferenţă care ar trebui să existe între jocul pieselor de şah: piesele circulă după voia stăpânului, nu şi elevul după poftele învăţătorului!!! Faptul că unii învăţători nu doresc să înţeleagă regulile centrării pe copil şi le percep în propria voinţă (…de ce să ascult eu de năravurile lui? …va face cum îi spun eu…) înseamnă că jocul educaţiei nu respectă regulile.
Scopul jocului în şah este obţinerea matului. Acesta survine atunci când un rege este atacat şi nu poate evita capturarea, spunându-se „Şah mat!” (care se traduce prin “Regele e mort”). Probabil că şi în educaţie se întâmplă astfel cu elevul nostru. Învăţătorul, supus unor invocaţii externe de tip control, inspecţii anevoioase îşi degajează spiritele pe micul, plăpândul copil, cu tot felul de teme, gândind în sinea sa: Important e să se chinuie, nu e neapărat rezultatul…
Dragi colegi, şahul e un joc serios, educaţia e realitatea!
